Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for iunie 2008

Pardon. Sa te pleostesti, voiam sa zic. Asa, ca mine.

Si acum stirea pe larg. Adica reportajul. Pardon. Comentariul, povestea sau ce naiba urmeaza sa va zic:

Intr-o vineri dimineata, cind papagalul meu, Punky (are creasta, da!), dormea linistit – mama, cit il invidiam – in colivia lui pe care nu o suporta decit noaptea (in timpul zilei sta in biblioteca linga Pascal Bruckner), intr-o vineri dimineata, spuneam, asa, pe la 5.30, a trebuit sa ma ridic din pat. Micul dejun, dusul si cafeaua nu au reusit sa ma trezeasca, dar la ora 10.00, asa cum am agreat, eram pe strada Coacazelor din Bucuresti, in fata editurii Tritonic. Slava GPS-ului! Sa toarne cine trebuie bani multi in conturile lu’ nenii aia care au inventat minunatiile astea care iti spun si-ti arata cind, cum si unde sa virezi, sa intorci ori sa te opresti. Buni baieti!

Asa… Am lasat masina la editura. Care editura era in plin proces de furnicareala si de gateala. L-am vazut pe Bogdan Hrib punind becuri si dind gauri cu bormasina in pereti! Jur pe rosu. In fine… ideea e ca toti omuletii aia de la Tritonic asteptau musafiri. I-am lasat sa-si vada de treaba si am plecat cu Mihai si Mirela catre Radio Romania de unde l-am preluat pe Razvan Dolea. Era cald in Bucuresti si, cum ziceam, nu ma trezisem complet. Tre’ sa spun ca n-am obiceiul sa deschid ochii la ore de-astea (5.30! Doamne, fereste!). De fapt, nu ca n-am obiceiul. Detest sa ma trezesc la ore de-astea. Cred ca diminetile sint facute pentru somn. Nu noptile, cit diminetile. Da, da.

Cavalerii teutoni au aripi. De la Redbull

Mihai conduce misto. Are nerv. In starea mea de semi-veghe imi parea ca Mihai da pinteni masinii, asa cum faceau, pe vremuri, cavalerii teutoni – imaginea cavalerilor cred ca imi aluneca in minte din visul lui Razvan, care picotea, la rindu-i, linga mine. Nu ma intrebati cum imi imaginam eu ca da Mihai pinteni masinii, dar ieri dimineata, pe la 11.30, mi se parea foarte logic. Pe geam, Bucurestiul si, mai apoi, autostrada se intindeau ca plastilina. Se tot intindeau, cu viteza, in stinga mea, in timp ce eu sorbeam dintr-un RedBull cald si clipeam cu incetinitorul. Pesemne ca am clipit doar de trei ori tot drumul, altfel nu inteleg de unde aveam senzatia aia neplacuta de nisip in ochi.

Pitestiul e un oras curat, iar centrul e absolut demential. Cu un spatiu pietonal generos, cu flori si terase mari, unde poti sa bei cafea. Cafea! Uraaa! Cafea cu Razvan si cu Oana. Oana avea o rochie rosie, parul negru si parea suparata. Era prima oara cind ne intilneam. Eu aveam citeva mari dileme: de ce doua cafele si un energizant nu-mi resusciteaza creierul? Era adevarat ca inainte sa plec din Bucuresti cineva mi-a spus sa nu beau redbull sau am visat? De ce sa nu beau? Care-i faza? Cind naiba am ajuns in Bucuresti si cind am ajuns in Pitesti? Cum ar sta oamenii pe scaune daca ar avea genunchii la spate?? Si de ce neuronul meu de serviciu nu voia sa dea trezirea?

Biblioteca este. Biblioteca este o cladire in care sint carti. Iar voi va ginditi la o cladire veche si mare. Nu! Sediul bibliotecii din Pitesti seamana cu un sediu de banca. De banca mare. Geamuri fumurii, suprafete translucide, vitralii si luminatoare. Pe afisul de la intrare scria ca urmeaza sa se lanseze si cartea lui Eduard Tone. Si chiar imi paruse, la un moment dat, pe terasa, ca l-am vazut pe Eddy. Probabil ca nu era el. Oricum, in stinga mea lucrurile se miscau mai repede decit in dreapta. Ochiul sting se obisnuise cu plastilina-peisaj intinsa de viteza masinii pe geam. Si-mi intindea acum toata realitatea din stinga, desi coborisem de multa vreme din masina. Da, sigur nu era Tone. L-am sunat si pe Bogdan sa-l intreb ce e cu „Castelul printesei de caramel” pe afisul de la intrare. Nu stia. Nici Mirela si nici Oana nu stiau. Am decis ca inca nu m-am trezit si ca sint in patul de acasa unde, probabil, tin perna in brate. Deodata, toti oamenii care intrau in sala in care urma sa aiba loc lansarea imi pareau cunoscuti. Un jurnalist de la un saptaminal argesean imi punea intrebari, iar eu ma chinuiam sa-mi amintesc de unde il stiu. Nu-l stiam! Eram pentru prima oara in Pitesti, ce Dumnezeu. Sau visam pentru prima oara ca sint in Pitesti.

Legatura dintre Cartarescu si Braila este la Pitesti

Stiu cind m-am trezit. Un nene actor de vreo ’80 de ani, invitat sa vorbeasca la lansare, o somitate a orasului, se lua de viata lui Cartarescu. Ca Nobelul, ca ce neobrazare, ca femeile, ca Braila. Dumnezeule, ce legatura are Cartarescu cu Braila? Ce legatura are Cartarescu cu Braila, la Pitesti? Si ce treaba ai cu Cartarescu? In fine, momentul penibil a trecut repede (mai repede decit cel de la Medgidia cind un nene ma tragea de urechi ca ma iau de lichele si ca sint prea tinar ca sa scriu carti), n-am apucat decit sa ma incrunt si sa-i reped ceva de Bucuresti, iar cind mi-a venit rindul sa vorbesc adormisem la loc si n-am considerat ca are rost sa transform lansarea intr-o polemica. Acum, asemeni iepurasului care ajunge acasa si regreta ca nu s-a luptat cu ursul, parca imi pare rau.  

M-am trezit o ora mai tirziu, la Zahana, un restaurant din Pitesti unde, din cind in cind mai bea cite o tzuica si fantoma lui Dobrin. De fapt, localul apartine nepotului marelui fotbalist si e foarte dragutz. E situat pe malul Argesului, se maninca bine si are un aspect foarte original. Un prinz agreabil alaturi de parintii Oanei. Mirela scrie ca am mincat ciulama. E adevarat.

Despre drumul inapoi la Bucuresti, despre cum am prins postludiul premiilor Vladimir Colin intr-o cafenea (erau acolo si Mike, si Ona, si Corn, Ion Hobana, Catalin Gheracostea, Ion Manolescu, Dumitru Statescu, Ovidiu Petcu… aaa… mai erau multi, da’ nu mai stiu – eram obosit, remember?) despre cafeaua si berea bauta la „Motoare”, despre cum am facut o noapte alba pina la 5.30, adica fix 24 de ore de nesomn, desi voiam sa ajung acasa pina la 12 noaptea, despre drumul inapoi catre Braigal si somnul care inca imi staruie pe pleoape, despre toate astea n-o sa va mai zic nimic. Fiindca mi-e somn, de-aia! Ma asteapta un pat si o perna. Si o noapte plus o duminica intreaga in care as putea sa lenevesc.

P.S.

Multumiri speciale Oanei pentru invitatie, pentru ospitalitate si pentru carti. Sper ca data viitoare cind ne intilnim face-to-face sa fiu ceva mai odihnit. 🙂

Poze de la lansare, uite-aci!

Reclame

Read Full Post »

In opozitie

O propunere legislativa, unica in Uniunea Europeana, a trecut miercuri de votul senatorilor si va ajunge, astfel, pe biroul presedintelui pentru a fi promulgata. Conform acestui act legislativ clocit de mintile parlamentarilor Ion Ghise (PNL) si Gheorghe Funar (PRM), posturile de radio si tv urmeaza sa fie obligate a prezenta „stiri pozitive” si „stiri negative” in proportii egale. Pentru cei satui de „stirile de la ora 5”, pentru cei carora li s-a aplecat de la atita violenta, pentru cei care reproseaza presei ca da prea multa atentie interlopilor si altor rele de pe fata pamintului, ideea ce poarta marca Ghise & Funar ar putea parea stralucita. Legea votata de senatorii romani este insa un atentat grosolan la libertatea presei, comparabil poate doar cu felul in care functionau lucrurile in regimul de dinainte de ’89 sau in celebra distopie orwelliana, „1984”, acolo unde „Ministerul Adevarului” stabilea care informatii sint bune si care nu pentru cetateni. In Romania actuala, rolul de Minister al Adevarului ar urma sa il joace CNA, asa cum avertiza, zilele trecute, inclusiv presedintele acestei institutii.
Nu este un secret pentru nimeni ca de-a lungul timpului, dupa ’89, s-au facut presiuni de tot felul asupra institutiilor media, perioada cea mai neagra din acest punct de vedere fiind, dupa mine, epoca Nastase. Dar am avut impresia, o vreme, ca lucrurile s-au linistit si ca doar coagularea corporatista si, nu de putine ori, lipsa de profesionalism ori obedienta timpa a unora dintre actorii implicati in media au ramas marile probleme ale presei. M-am inselat. Nevoia oamenilor politici de a-si atirna pe post de breloc cite un post de televiziune, un ziar ori o statie radio a ramas o preocupare vie. Aud, spre exemplu, ca la Braila, presedintele PSD promite ca va pune pe picioare un trust de presa si ii ameninta pe jurnalistii pe care-i vede pe la conferintele de presa ca-i va cumpara. Asa, ca pe vite. Dar, in fine, asta-i o alta poveste.
In concluzie, ma astept ca pina la alegerile din toamna, presiunile asupra presei sa creasca. Fie ca vorbim de legi aberante ca aceea de care pomeneam la inceputul acestui text, fie ca vorbim de amenintari, de cohorte de membri de partid pusi sa spameze site-urile ziarelor, de impulsuri si conditionari financiare, toate vor avea acelasi scop: sa coloreze reflexia realitatii in culorile in care vad ori se fac ca vad lumea mintile intunecate ori iluminate ale oamenilor politici. Ce-i ramine presei sa faca? Sa ramina in opozitie. Oriunde si cu oricine.

Read Full Post »

Nu stiu. Dar vineri o sa ma duc la Pitesti si vad eu. Asta fiindca tot o sa fiu in oras cu o treaba. Adica cu treaba de a vorbi despre „Teoria flegmei”. Evenimentul va avea loc la Biblioteca Judeteana Dinicu Golescu incepind cu ora 14.00. Daca sinteti din Pitesti ori daca va aflati pur si simplu prin zona, va astept cu drag.

Read Full Post »

Uite aici (click me!) emisiunea de ieri a lui Liviu Mihaiu, „Asta la revista presei, nene!”, de la Radio Guerrilla. Pe undeva, pe la minutul 15 cred ca incepe si interventia mea.

Read Full Post »

Fiindca am fost intrebat despre asta, uite aici (click me!) emisiunea de ieri a lui Liviu Mihaiu, „Asta la revista presei, nene!”, de la Radio Guerrilla.

Read Full Post »

Catalin Sandu se intoarce!

Nu, nu se intoarce in Romania. Scriitorul Catalin Sandu se intoarce in blogosfera. Noul lui blog, cu explicatiile de rigoare pentru absenta prelungita, se gaseste aici.

Read Full Post »

„In partea a treia, Cala este o institutoare dura, iar naratorul e un baietel prins in mrejele ei; cind baiatul incepe sa se plimbe cu Lala, o fetita de virsta lui, cei doi se intilnesc cu bunicul lui, care se poarta ciudat; la fel si Lala. Naratorul innebuneste”.

Acesta este un fragment dintr-un articol de critica publicat zilele trecute intr-o revista de literatura de pe la noi. Fragmentul rezuma, cica, cea de a treia parte din volumul „Testamentul de ciocolata”. Intregul articol transeaza trei volume de proza contemporana: „Potirnichi lovite de vijelie” – Livia Isidor, Editura Compania 2008 (232 pagini); „Nastasia, un amor de aproape un an” – Ion Marculescu, Editura Trei, 2007 (205 pagini) si „Testamentul de ciocolata” – Marian Coman (120 pagini), Editura Tritonic, 2007. Autoarea textului marturiseste ca a citit cele 3 carti intr-o dupa-amiaza, in timp ce a baut un ceai de cactus. Bun. Chiar daca nu inteleg cind a lecturat 550 de pagini, pot sa-mi dau seama de ce articolul a iesit asa tzepos :).

 

Read Full Post »

Older Posts »