Pardon. Sa te pleostesti, voiam sa zic. Asa, ca mine.
Si acum stirea pe larg. Adica reportajul. Pardon. Comentariul, povestea sau ce naiba urmeaza sa va zic:
Intr-o vineri dimineata, cind papagalul meu, Punky (are creasta, da!), dormea linistit – mama, cit il invidiam – in colivia lui pe care nu o suporta decit noaptea (in timpul zilei sta in biblioteca linga Pascal Bruckner), intr-o vineri dimineata, spuneam, asa, pe la 5.30, a trebuit sa ma ridic din pat. Micul dejun, dusul si cafeaua nu au reusit sa ma trezeasca, dar la ora 10.00, asa cum am agreat, eram pe strada Coacazelor din Bucuresti, in fata editurii Tritonic. Slava GPS-ului! Sa toarne cine trebuie bani multi in conturile lu’ nenii aia care au inventat minunatiile astea care iti spun si-ti arata cind, cum si unde sa virezi, sa intorci ori sa te opresti. Buni baieti!
Asa… Am lasat masina la editura. Care editura era in plin proces de furnicareala si de gateala. L-am vazut pe Bogdan Hrib punind becuri si dind gauri cu bormasina in pereti! Jur pe rosu. In fine… ideea e ca toti omuletii aia de la Tritonic asteptau musafiri. I-am lasat sa-si vada de treaba si am plecat cu Mihai si Mirela catre Radio Romania de unde l-am preluat pe Razvan Dolea. Era cald in Bucuresti si, cum ziceam, nu ma trezisem complet. Tre’ sa spun ca n-am obiceiul sa deschid ochii la ore de-astea (5.30! Doamne, fereste!). De fapt, nu ca n-am obiceiul. Detest sa ma trezesc la ore de-astea. Cred ca diminetile sint facute pentru somn. Nu noptile, cit diminetile. Da, da.
Cavalerii teutoni au aripi. De la Redbull
Mihai conduce misto. Are nerv. In starea mea de semi-veghe imi parea ca Mihai da pinteni masinii, asa cum faceau, pe vremuri, cavalerii teutoni – imaginea cavalerilor cred ca imi aluneca in minte din visul lui Razvan, care picotea, la rindu-i, linga mine. Nu ma intrebati cum imi imaginam eu ca da Mihai pinteni masinii, dar ieri dimineata, pe la 11.30, mi se parea foarte logic. Pe geam, Bucurestiul si, mai apoi, autostrada se intindeau ca plastilina. Se tot intindeau, cu viteza, in stinga mea, in timp ce eu sorbeam dintr-un RedBull cald si clipeam cu incetinitorul. Pesemne ca am clipit doar de trei ori tot drumul, altfel nu inteleg de unde aveam senzatia aia neplacuta de nisip in ochi.
Pitestiul e un oras curat, iar centrul e absolut demential. Cu un spatiu pietonal generos, cu flori si terase mari, unde poti sa bei cafea. Cafea! Uraaa! Cafea cu Razvan si cu Oana. Oana avea o rochie rosie, parul negru si parea suparata. Era prima oara cind ne intilneam. Eu aveam citeva mari dileme: de ce doua cafele si un energizant nu-mi resusciteaza creierul? Era adevarat ca inainte sa plec din Bucuresti cineva mi-a spus sa nu beau redbull sau am visat? De ce sa nu beau? Care-i faza? Cind naiba am ajuns in Bucuresti si cind am ajuns in Pitesti? Cum ar sta oamenii pe scaune daca ar avea genunchii la spate?? Si de ce neuronul meu de serviciu nu voia sa dea trezirea?
Biblioteca este. Biblioteca este o cladire in care sint carti. Iar voi va ginditi la o cladire veche si mare. Nu! Sediul bibliotecii din Pitesti seamana cu un sediu de banca. De banca mare. Geamuri fumurii, suprafete translucide, vitralii si luminatoare. Pe afisul de la intrare scria ca urmeaza sa se lanseze si cartea lui Eduard Tone. Si chiar imi paruse, la un moment dat, pe terasa, ca l-am vazut pe Eddy. Probabil ca nu era el. Oricum, in stinga mea lucrurile se miscau mai repede decit in dreapta. Ochiul sting se obisnuise cu plastilina-peisaj intinsa de viteza masinii pe geam. Si-mi intindea acum toata realitatea din stinga, desi coborisem de multa vreme din masina. Da, sigur nu era Tone. L-am sunat si pe Bogdan sa-l intreb ce e cu „Castelul printesei de caramel” pe afisul de la intrare. Nu stia. Nici Mirela si nici Oana nu stiau. Am decis ca inca nu m-am trezit si ca sint in patul de acasa unde, probabil, tin perna in brate. Deodata, toti oamenii care intrau in sala in care urma sa aiba loc lansarea imi pareau cunoscuti. Un jurnalist de la un saptaminal argesean imi punea intrebari, iar eu ma chinuiam sa-mi amintesc de unde il stiu. Nu-l stiam! Eram pentru prima oara in Pitesti, ce Dumnezeu. Sau visam pentru prima oara ca sint in Pitesti.
Legatura dintre Cartarescu si Braila este la Pitesti
Stiu cind m-am trezit. Un nene actor de vreo ’80 de ani, invitat sa vorbeasca la lansare, o somitate a orasului, se lua de viata lui Cartarescu. Ca Nobelul, ca ce neobrazare, ca femeile, ca Braila. Dumnezeule, ce legatura are Cartarescu cu Braila? Ce legatura are Cartarescu cu Braila, la Pitesti? Si ce treaba ai cu Cartarescu? In fine, momentul penibil a trecut repede (mai repede decit cel de la Medgidia cind un nene ma tragea de urechi ca ma iau de lichele si ca sint prea tinar ca sa scriu carti), n-am apucat decit sa ma incrunt si sa-i reped ceva de Bucuresti, iar cind mi-a venit rindul sa vorbesc adormisem la loc si n-am considerat ca are rost sa transform lansarea intr-o polemica. Acum, asemeni iepurasului care ajunge acasa si regreta ca nu s-a luptat cu ursul, parca imi pare rau.
M-am trezit o ora mai tirziu, la Zahana, un restaurant din Pitesti unde, din cind in cind mai bea cite o tzuica si fantoma lui Dobrin. De fapt, localul apartine nepotului marelui fotbalist si e foarte dragutz. E situat pe malul Argesului, se maninca bine si are un aspect foarte original. Un prinz agreabil alaturi de parintii Oanei. Mirela scrie ca am mincat ciulama. E adevarat.
Despre drumul inapoi la Bucuresti, despre cum am prins postludiul premiilor Vladimir Colin intr-o cafenea (erau acolo si Mike, si Ona, si Corn, Ion Hobana, Catalin Gheracostea, Ion Manolescu, Dumitru Statescu, Ovidiu Petcu… aaa… mai erau multi, da’ nu mai stiu – eram obosit, remember?) despre cafeaua si berea bauta la „Motoare”, despre cum am facut o noapte alba pina la 5.30, adica fix 24 de ore de nesomn, desi voiam sa ajung acasa pina la 12 noaptea, despre drumul inapoi catre Braigal si somnul care inca imi staruie pe pleoape, despre toate astea n-o sa va mai zic nimic. Fiindca mi-e somn, de-aia! Ma asteapta un pat si o perna. Si o noapte plus o duminica intreaga in care as putea sa lenevesc.
P.S.
Multumiri speciale Oanei pentru invitatie, pentru ospitalitate si pentru carti. Sper ca data viitoare cind ne intilnim face-to-face sa fiu ceva mai odihnit. 🙂
Poze de la lansare, uite-aci!
