Amintiri din viitor

Se lucrează

Adică m-am apucat să mai schimb faţa blogului, chit că scriu destul de rar. Sper să vă fie de folos paginile noi şi mai sper ca în curînd, după ce termin cu amenajarea “casei”, să poposesc mai des pe aici. Pînă atunci… se lucrează.

Sefiştii, manolescul şi literatura

Senzaţia că o depresie colectivă îi bîntuie pe organizatorii colocviului care a punctat împlinirea celor 30 de ani de activitate a cenaclului Quasar m-a urmărit într-o mare parte din timpul petrecut, în week-end, la Iaşi. Supăraţi foc pentru că manolescul a decretat că în România, după ’89, nu s-a mai scris literatură SF, vechii mei prieteni ieşeni – din vremea în care îmi reglam tirul literar în cenaclul din Casa Studenţilor – redeveneau plini de viaţă, aşa cum îi ştiam, doar atunci cînd cereau răzbunare. Exagerez, fireşte, însă nu foarte mult.

De la început trebuie să spun faptul că sînt, în mare parte, străin de critica, istoria şi teoria literară. Nu-mi place, nu mă interesează, nu am încredere în viziunea şi în corectitudinea criticilor români, ba, mai mult, trăiesc cu impresia că cei mai mulţi reprezentanţi ai acestei branşe şi-au pierdut bucuria lecturii. Prefer întotdeauna să citesc comentariul subiectiv şi sincer al unui blogger cu dragoste de literatură decît articolul “rafinat” al unui critic literar. Dar asta nu înseamnă că nu le înţeleg menirea (mmm… de fapt, încă nu sînt sigur că o înţeleg, dar fac eforturi ), că îi detest ori something like that. Să fie sănătoşi. Ei cu ale lor, eu cu ale mele. După cum nu mă interesează ce face un inginer textilist la fabrica de îmbrăcăminte, tot aşa, nu mă interesează activitatea criticilor literari, chit că uneori şi eu, şi ei citim aceleaşi cărţi ori îmbrăcăm acelaş tip de cămaşă. Cît despre decretul manolescului despre literatura SF scrisă în România în ultimele 2 decenii, îl pun pe seama unei lipse de profesionalism şi a unei idei pe care aş putea să o cataloghez ca fiind uşor patologică: aceea că universul este format doar din lucrurile pe care le-am văzut şi că, prin urmare, ceea ce n-am văzut nu există, iar ceea ce n-am citit nu a fost scris. Aşadar, chestiunea mă lasă, pînă la urmă, uşor rece: din punctul meu de vedere, fiecare are voie să scrie ce vrea, inclusiv că Australia sau literatura SF nu există.

Eminescu sa ne judece

Stiu… E un titlu ridicol pentru un post pe blog. Da’ mi-a fost la indemina. In fond, voiam sa va spun doua vorbe si sa va arat citeva poze de la actiunea Tritonicului in colegiul bucurestean “Mihai Eminescu”. So… Sala plina. Alaturi de elevi s-a aflat si poetul si criticul literar Octavian Soviany, profesor in liceul cu pricina.

M-am bucurat sa ma reintilnesc cu Bogdan si Iulia de la Tritonic si m-am simtit excelent in mijlocul (de fapt, in fata) elevilor. Mi-ar fi placut ca sala si atmosfera imprimata de aceasta sa fie mai putin protocolara, asa incit dialogul sa fie mai viu, mai cald. Poate ca altadata, la vreun eveniment similar, nu o sa uit sa insist pentru o locatie care sa nu fie prinsa in memoria adolescentilor alaturi de amintirea unor festivitati ceva mai scortoase. Una peste alta, cred ca a iesit ok si sper ca nu a fost plictisitor pentru liceeni ori profesori. Uite pozele:

Domnisoara din prima imagine era de la TVR Cultural, iar materialul realizat de ea a fost difuzat in Jurnalul de seara din data de 19 mai. Curiosii pot urma link-ul de mai jos:

http://www.tvr.ro/mediafile.php?id=51185

Despre masa de la “Birlic” alaturi de Bogdan si Razvan Dolea nu o sa va mai spun, in schimb nu o sa omit faptul ca Lorena a stralucit citind din cartile ei, la Verde Cafe. Seara mi-am incheiat-o la 4 dimineata, la Alin si Raluca, jucind carti, insa asta nu va priveste (adevarul e ca i-am cam batut). Si nici faptul ca pe drum mi s-a rupt un furtun de pe la motorul batrinului Cielo si ca am zacut citeva ore in parcarea unui Peco din Buzau, asteptind cavaleria si ingerii pazitor, nu va priveste. Miine fac 32 de ani.

143

Ca se alege praful revolutia de la Chisinau,  probabil ca realizati.

Ca Luciat si-a inchis blogul, deja stiti.

Asa ca n-am ce sa va mai spun. Poate doar ca am scris 143 de semne. Uite-aci.

Inmuguresc salciile la Capidava

Si nu stiu ce mi-a venit sa caut pe youtube “atlantykron”. Am gasit o gramada de filmulete, da’ asta mi-a fost cel mai drag. Hai salut, Rabi, lunaticule.

PS – Altceva? Citesc ultima carte a Lorenei Lupu. Inca nepublicata, inca nesfirsita.

2000

Ma doare ceafa. Nu stiu citi dintre voi asculta rock. Nu stiu citi dintre voi isi mai amintesc vechile chefuri cu vinturat din plete, dar eu am dat aseara din cap pe muzică, iar acum am febră musculară la gît. Sa-mi fie de bine, da’ parca pe vremuri nu durea atit de tare. Stie cineva cu ce trece?
Am facut 2000 de numere. 2000 de numere de ziar, terminati cu prostiile. De-asta am chefuit si de-asta am dat din cap. Fain e ca dupa 2000 de numere inca mai putem. Cu entuziasm chiar. Asta era.  Voiam sa ma laud cu cele 2000 de numere de Obiectiv, cu datul din cap ca in vremurile bune si cu tineretea mea de Dorian Gray. Booon! Si daca tot ma laud cu adolescenta mea intirziata, va rog sa cititi – in caz ca, surprinzator, nu a ajuns deja la voi – textul lui Tudor Chirila. Aici sau aici. Si sa va intristati ca mine, iar apoi sa va dati doua palme si sa va treziti si sa sperati ca inca nu v-ati ratat in Romania. Sau pe-acolo pe unde sinteti.

Lorena mi-a luat un webinterviu. Am ramas fara. Asa ca il puteti citi aici.

Cu bine…

BRB!

Traiesc.

La multi ani!

 Brb.

Crama lăutarilor

Am promis faptul ca textul “Crama lautarilor” va fi disponibil pe net, timp de 24 de ore. Iata-l:

 

 

Crama lăutarilor

 

 

 

- Siiibiuuuu! Salam de Siiibiiiuuu!

            După ce ţipa, Clăpăugu’ lua cîte o felie de salam în mînă şi o arunca în sus de parcă ar fi fost o monedă neobişnuită, apoi o prindea, şi-o potrivea pe limbă şi clefăia satisfăcut.

            Maestrul Nelu Bosoi, ţigan şi el, avea pe vremea aia vreo 50 de ani. Stătea liniştit într-un colţ, în stînga Clăpăugului, şi fuma. Fuma Carpaţi şi scuipa foiţele de tutun ce-i rămîneau lipite de buze. Îşi ţinea coatele pe genunghi şi privea în podea în timp ce fumul se scurgea către tavan, acolo unde atîrna un bec obosit şi unde dansau franjuri mari de pînză de paianjen încărcate de praf. Femeia de servici le zicea “tapalanţuri”, nu ştiu de ce. Cum nu ştiu nici de ce mama dracului nu punea mîna pe o mătură să le dea jos de acolo.

            Cîntasem pentru ultima oară în cîrciumă la Chiralina. Nea Jaga la ţambal, Clăpăugul la acordeon, maestrul Bosoi la vioară şi mai era un tip care cînta la contrabas, dar al cărui nume nu mi-l amintesc acum. Eu eram solist vocal. Mă găsise un preot şi i-a zis maică-mii că am voce şi i-a cerut să mă crească el, să-i fiu dascăl. Şi i-am fost o vreme. Apoi, după ce popa a murit, m-am învîrtit de colo colo pînă ce m-a luat maestrul sub aripa lui.

            Noaptea, Bosoi mă învăţa să cînt la vioară. El zicea că… Nu. Nu zicea nimic. Îmi dădea vioara, îmi arăta cum să o potrivesc în barbă şi-mi fixa degetele pe arcuş. Apoi fredona un cîntec, iar eu trebuia să dezluşesc cu arcuşul, în corzile viorii. Sunetele. Muzica. Să scormonesc după ele. Să le pescuiesc. Să le prind. Să le agăţ. Să le cuceresc. Să le supun. Să mă supună. (…)

 LATER EDIT: Cele 24 de ore au trecut.

Astazi sint la Gaudeamus

 

Pentru mai multe detalii consultati blogul Tritonic (click aici).