Sefiştii, manolescul şi literatura

Senzaţia că o depresie colectivă îi bîntuie pe organizatorii colocviului care a punctat împlinirea celor 30 de ani de activitate a cenaclului Quasar m-a urmărit într-o mare parte din timpul petrecut, în week-end, la Iaşi. Supăraţi foc pentru că manolescul a decretat că în România, după ’89, nu s-a mai scris literatură SF, vechii mei prieteni ieşeni – din vremea în care îmi reglam tirul literar în cenaclul din Casa Studenţilor – redeveneau plini de viaţă, aşa cum îi ştiam, doar atunci cînd cereau răzbunare. Exagerez, fireşte, însă nu foarte mult.

De la început trebuie să spun faptul că sînt, în mare parte, străin de critica, istoria şi teoria literară. Nu-mi place, nu mă interesează, nu am încredere în viziunea şi în corectitudinea criticilor români, ba, mai mult, trăiesc cu impresia că cei mai mulţi reprezentanţi ai acestei branşe şi-au pierdut bucuria lecturii. Prefer întotdeauna să citesc comentariul subiectiv şi sincer al unui blogger cu dragoste de literatură decît articolul “rafinat” al unui critic literar. Dar asta nu înseamnă că nu le înţeleg menirea (mmm… de fapt, încă nu sînt sigur că o înţeleg, dar fac eforturi ), că îi detest ori something like that. Să fie sănătoşi. Ei cu ale lor, eu cu ale mele. După cum nu mă interesează ce face un inginer textilist la fabrica de îmbrăcăminte, tot aşa, nu mă interesează activitatea criticilor literari, chit că uneori şi eu, şi ei citim aceleaşi cărţi ori îmbrăcăm acelaş tip de cămaşă. Cît despre decretul manolescului despre literatura SF scrisă în România în ultimele 2 decenii, îl pun pe seama unei lipse de profesionalism şi a unei idei pe care aş putea să o cataloghez ca fiind uşor patologică: aceea că universul este format doar din lucrurile pe care le-am văzut şi că, prin urmare, ceea ce n-am văzut nu există, iar ceea ce n-am citit nu a fost scris. Aşadar, chestiunea mă lasă, pînă la urmă, uşor rece: din punctul meu de vedere, fiecare are voie să scrie ce vrea, inclusiv că Australia sau literatura SF nu există.

 Manolescul din fiecare sefist

 Că un critic literar cu pretenţii nu ştie ce se întîmplă cu anumite genuri şi subgenuri literare şi totuşi scrie despre asta e o… treabă. Că cei care se ocupă direct de genul literar în cauză, organizînd convenţii şi jurizînd premii, fără să citească ce se mai scrie în domeniu este însă, din punctul meu de vedere, fix aceeaşi… treabă, da’ parcă un pic mai grav. Fiindcă reproşurile la adresa criticului sînt mai greu de înţeles după ce afli că cel puţin unul dintre membrii juriului care a decernat un premiu cu pretenţii nu a citit volumele eligibile sau le-a considerat neeligibile deşi nu le-a citit. Nu este, în fond, acelaşi lucru? Excluzi din ierarhie volumele pe care nu le-ai citit, după cum manolescul exclude din lucrarea sa toate cărţile aparţinînd genului pe care nu l-a citit.

Prin urmare, laitmotivul meu la Iaşi a fost “cumpăraţi şi citiţi literatură F&SF română contemporană dacă într-adevăr vă pasă de aceste genuri literare”, dar ideea că “fandomul” nu mai are, de fapt, nicio treabă cu literatura nu a reuşit să mă părăsească.

 Concluzie

 Aşa cum credeam, optzeciştii din sefe au pierdut legătura cu ceea ce se scrie acum, în România, în domeniu. În plus, tînjesc după vechea formulă de asociere care, după mine, a enclavizat un gen literar crescîndu-l ferit de critica mainstream, de istoria literară şi de cititori. Iar acum culeg ceea ce au semănat. Cu toate astea, oamenii ăştia îşi păstrează farmecul, îmi sînt dragi, mă alimentează într-o formă anume, inexplicabilă, şi pentru asta nu încetez să-i bat la cap să nu se mai piardă în oralităţi neproductive, ci să îşi strîngă literatura în volume pe care să le predea editurilor pentru a fi publicate. Pentru că fără cărţi publicate, teza manolescului despre SF-ul postdecembrist nu va rămîne doar o idee uşor patologică, ci va invada realitatea.

 Chestiuni colaterale

Aşa cum ştiam, Iaşiul este superb în iunie. M-am bucurat să-i revăd pe Lucian Merişca, George Ceauşu, Vlad Frânghiu, Mihai Pricop (care mi-a oferit o seară excelentă alături de prietenii săi ieşeni), pe Traian Bădulescu, Ovidiu Petcu, Dan Doboş, Roberto Quaglia, Kyo şi Ciprian Mitoceanu. M-am bucurat să-l întîlnesc, în sfîrşit, pe George Lazăr. Am cunoscut oameni noi, interesanţi, aşa cum numai Iaşiul îţi poate oferi în doar cîteva zile. Am mîncat foarte bine la restaurantul Marco Polo (sau Monte Carlo???   ), am luat tot dealul Copoului la picior, am băut cafea foarte bună în vreo două locuri care nu existau în momentul în care eu am plecat din Iaşi. Oraşul ăla, în care ai ocazia să vezi cele mai frumoase şi mai bine îmbrăcate fete din România, nu şi-a pierdut din farmec, ci a cîştigat enorm în ultimii ani.

Chestiuni off-topic

* Sîmbătă dimineaţă, bunica mea din partea tatălui s-a stins. Astăzi am fost la înmormîntare şi am revăzut, după mulţi ani, satul în care mi-am petrecut o mare parte din zilele de vacanţă pe cînd eram copil. E cătunul acela care apare în textele mele. Si nu s-a schimbat nimic. Pe acolo parcă nu trece timpul. Doar moartea bunicii îmi arată că mă înşel.

* în ultimul număr al revistei electronice “Tiuk” găsiţi un fragment din “Crama lăutarilor”. Antologia “Millennium” va fi prezentă (sper ) la Bookfest.

* sînt obosit

* detalii despre ceea ce s-a intimplat la Iasi, inclusiv fotografii, gasiti pe blogul cenaclului Quasar si la Cititor SF